Primesc un mesaj de la un prieten din Nepal care îmi spune: ia uite, Maria Dănilă e pe lista celor ce tocmai au atins vârful Annapurna!
Știam că nici o altă româncă nu a urcat încă pe optmiarul Annapurna și că asta însemna că Maria Dănilă este prima româncă pe vârful Annapurna. Îi trimit imediat un mesaj să o felicit și să îi spun că musai trebuie să ne vedem să povestim. Nu se poate ca realizarea să nu fie consemnată pe blogul Descoperă Himalaya.
Ce mi s-a părut surprinzător este că am aflat de o astfel de reușită de la contactele mele din Nepal și nicăieri în România nu se vorbea încă despre asta. Motivul ? Pe lângă, desigur, lipsa de informare generală când vine vorba de alpinism, Maria este și foarte discretă. Nu a spus decât câtorva prieteni apropiați și mentorului sau, Teofil Vlad, despre intențiile sale. Ca atare, nu se aștepta la vâlva care s-a stârnit când s-a aflat că este prima româncă care atinge vârful Annapurna.
Desigur, publicitatea a venit cu bune și cu rele. Multe persoane au felicitat-o. Cei care înțeleg în ce constă efortul la altitudine, fie el și cu Sherpa și oxygen și corzi fixe, și care înțeleg și ce înseamnă asta pentru alpinismul românesc: încă un pas mic înainte.
S-au ridicat însă și critici, care judecă, adesea fără să fi făcut vreodată alpinism, sau fără să fi făcut alpinism de altitudine, stilul ales. Faptul că urcarea unui optmiar cu oxigen și Sherpa este o premieră românească spune multe despre nivelul alpinismului românesc, nu despre persoana care face premiera. Cu pași mărunți, cu mici reușite și, mai ales cu informația și educația corespunzătoare, seva ajunge să se facă ascensiuni alpine și de către români.s
Maria Dănilă și-ar dori să poată face alpinism independent, însă fără sponsorizări și fără suport nici măcar pentru antrenamente, face tot ce poate că să își îndeplinească visurile. Nu o face pentru faimă, ci pentru sufletul ei. Acesta fiind și motivul pentru care nu a spus nimic înainte.
Însă, pe viitor, va avea nevoie de sprijin, iar noi ar trebui să înțelegem că sportivii, alpiniștii, atleții, nu pot performa la nivelul din afară, când condițiile și sprijinul care li se oferă în România nu sunt la nivelul respectiv.
Nu este prima ascensiune pe care Maria o ține „secretă”. În 2021 a încercat să urce pe Everest, însă a trebuit să se întoarcă de la 8200 de metri din cauza că s-a îmbolnăvit de Covid.
Oricum, să ajungi la 8200 de metri cu Covid, arată cât de puternică și încăpățânată este.
A mai încercat și Nanga Parbat anul trecut, nemaiavând bani de Everest, și dorindu-și totuși o expediție pe un munte înalt, însă avalanșele le-au îngropat taberele superioare și o parte din echipamentul esențial și expediția a fost întreruptă.
Prima mea întrebare, când ne-am întâlnit, a fost “de ce Annapurna”? Este un munte cu foarte multe povești, fiind primul 8000miar care a fost urcat fără, însă, a fi, cel mai ușor. Pe 3 Iunie, 1950 francezii Maurice Hertzog și Louis Lachenal au fost primii care au pus piciorul pe vârful de peste 8000 de metri. Expedita a fost una care a iscat uletrior multe controverse legate de deciziile luate. Maurice Herzog a scris o carte care l-a făcut faimos, pe el și expediția sa, și care l-a inspirat pe celebrul alpinist Ed Vestures să pornească pe calea expedițiilor pe 8000miari: Annapurna – First Conquest of an 8000 – metre peak.
Una dintre cele mai mari reușite ale alpinismului mondial este ascensiunea solo a lui Ueli Steck („swiss machine”) a feței sudice (ruta Lafaille) a vârfului Annapurna, în 28 de ore. Reușita incredibilă i-a adus al doilea Piolet de Aur al carierei de alpinist dar și o perioadă de depresie despre care vorbește în cartea biografică: „Ueli Steck: My life in climbing”.
Deși Annapurna este aproape unul dintre cele mai faimoase vârfuri de peste 8000 de metri, nu asta a fost motivul alegerii Mariei:
„Sincer, eu mi-aș fi dorit Makalu, căci voiam un vârf cu mai puține riscuri obiective – în speță, mai puțin risc de avalanșă. Însă, agenția nepaleză cu care îmi organizez expedițiile mi-a dat două opțiuni: Annapurna sau Lhotse. Cum mare parte din parcursul către vârful Lhotse e comun cu cel al vârfului Everest, și îl mai parcursesem, alegerea a fost făcută din dorința de a vedea și altceva. Desigur, m-am gândit și că pe Lhotse deja a fost o româncă (Gina Bădescu) și ar fi mai fain să merg pe un vârf pe care încă nu a fost nici o româncă. Așa că Annapurna a fost opțiunea preferată!”
De ce ai ales ca stil de asceunsiune să mergi cu oxigen și suport Sherpa?
„Am vrut să fiu sigură că ajung pe vârf. Când ai investit atât de mult, nu vrei să te încăpățânezi să mergi fără oxigen și să nu reușești să ajungi pe vârf, sau să ai un accident. Eu sunt angajată fulltime, nu sunt sportivă profesionistă și nu am un sprijin ca să mă pot ocupa doar de asta. Desigur că mi-ar plăcea să merg fără oxigen, mi-ar plăcea să am libertatea să încerc și asta. Poate, dacă lumea apreciază reușita pe care am avut-o, voi obține și prijinul necesar pentru alte expediții și atunci am să pot să încerc și fără oxigen. Însă atâta timp cât investesc vacanțele și banii proprii în asta, nu am nici o ambiție de record. Ceea ce îmi doresc este să îmi îndeplinesc obiectivele și visurile, iar acelea sunt de a ajunge pe vârf.”
Și vorbind despre expediții viitoare: care sunt obiectivele tale?
„Îmi doresc să urc pe Everest. Nu pentru că este Everest ci pentru că este parte din proiectul 7 summits.
De fapt, obiectivul meu sunt cele 7 vârfuri cele mai înalte de pe fiecare continent. Din păcate, Everest și Vinson sunt cele mai scumpe. E trist că realizarea unor obiective de alpinism depinde atât de mult de resursele financiare și mai puțin de competențele de alpinism.
Pe Everest știu că pot să ajung dacă depinde de mine. Am demonstrat asta când am urcat până la 8200 de metri, și aș fi atins vârful, dacă nu aș fi suferit de covid. Și am demonstrat și acum urcând pe Annapurna.”
Cum ți s-a părut ascensiunea pe Annapurna? Povestește-ne puțin despre experiența pe acest munte mitic, încărcat de legende.
„Am văzut cel mai frumos răsărit din viața mea! Asta pot spune sigur.
Era senin la răsărit iar lumina și peisajele de acolo de sus nu sunt ceva ce poate fi cuprins în cuvinte. Se vedea și curbura pământului, de-a lungul liniei orizontului, de unde o geană de lumina în culori pastel s-a transformat într-o explozie de roșu și portocaliu care mi-au încălzit trupul dar, mai ales, sufletul. Energia aia m-a ținut activă chiar și mult după ce soarele s-a ascuns în ceață și s-au stârnit rafale de vânt. Pe vârf nu am văzut nimic! A fost și o zi extrem de lungă căci am pornit din tabăra 3 care e la doar 6200m și am urcat până pe vârf și înapoi. Sunt 1800 diferență de nivel pozitivă, ceea ce la altitudinea aia este enorm! Și în Carpați ar fi o zi lungă, dar de la 6000 la 8000 se simt ca 5000 de metri diferență de nivel. Am mers timp de 24 de ore până am revnit în tabăra 3.”
Ce te-a ținut motivată într-o ascensiune așa de lungă, mai ales când a venit și ceața ? Cum reușești să mergi ore în șir, la altitudine? Cum de nu renunți?
„Mă motivează când știu că am un obiectiv. Nu îmi place să las lucrurile neterminate. De asta și vreau să mă întorc pe Everest, și vreau să completez cele 7 summits. Sunt perseverentă. Mă doare mai tare renunțarea decât să continui până pe vârf. Dacă ar fi vorba de motive obiective, cum a fost starea de sănătate pe Everest, desigur, m-aș întoarce din drum. Dar atâta timp cât ține doar de mine și de voința mea, nimic nu mă poate opri.”
Îmi amintesc că și atunci când am vorbit cu Gabriel Baicus și l-am întrebat ce l-a făcut să nu renunțe în momentele dificile, a răspuns ceva similar: atâta timp cât depinde doar de el și de voința lui, persistă. Alpinismul de altitudine îți cere să fii exrem de perseverent, chiar încăpățânat, și să ai un mental foarte puternic care să îți împingă corpul să își depășească închipuitele bariere.
Desigur, asta nu se poate face fără antrenament. Iar Maria Dănilă este extrem de consecventă cu antrenamentele. Nu își ia nici o zi de „odihnă”. Merge în fiecare zi a săptămânii la sala iar în weekend (când e vreme bună) pe munte sau la cățărat la stâncă. Iar la sala de escaladă merge de 2 sau de 3 ori pe săptămână. Pe lângă asta, are o dietă strictă pe care o urmează, și care e stabilită împreună cu antrenorul ei de la sala, care a ajutat-o și să slăbească.
Pasiunea ei cea mai mare rămâne cățărarea la stâncă. Zice glumind (deși nu pare că glumește când vine vorba de ceva ce își propune) că
abia așteaptă să termine cu 7summits ca să se apuce de big wall.
Ce îmi place la ea este că, spre deosebire de alți alpiniști de altitudine, ea este consecventă în antrenamente și face și trasee tehnice la stâncă. Nu caută doar să bifeze niște 8000miari, dusă acolo de către Sherpa. O face căci nu are altă opțiune pentru atingerea obiectivelor, însă nu face din asta un statut de glorie și își vede în continuare de progresele pe parte tehnică.
Este un om care iubește muntele, face trasee și în țară și se bucură de natură, dincolo de ascensiunile pe 8000miari.
Pentru mine ea este un model de urmat și încurajat, și sper să avem cât mai multe astfel de exemple și să reușit să susținem comunitatea alpiniștilor din România astfel încât să vedem mai multe ascensiuni în stil alpin și tehnice.
EȘTI GATA SĂ PORNEȘTI ÎN AVENTURĂ?IATĂ CE TREBUIE SĂ FACI
1. Arată-ți interesul
2. Te contactăm și stăm de vorbă
3. Îți cumperi zborurile
4. Plătești un avans