Să urci pe Everest e un vis, un privilegiu pe care foarte puțini oameni îl au. Este un efort financiar, de antrenament, al tău personal dar și al celor care te susțin. Așadar, renunțarea nu a fost nicicând o opțiune. Am venit aici pentru a realiza ceva și în nici un caz nu aveam de gând să dau înapoi.
Știam că va fi greu, și eram pregătit să înfrunt dificultățile cu toate forțele, și să nu mă dau bătut, atâta timp cât ține de mine. A fost unul dintre motivele pentru care am ales să folosesc oxigen. Deși am luat în considerare să urc fără oxigen, am preferat să realizez ce mi-am propus, mai degrabă decât să mă încăpățânez să urmez niște așteptări impuse din exterior.
Așa începe discuția cu Gabriel Baicus, despre ascensiunea în premieră națională a vârfurilor Everest și Lhotse, în 25 de ore.
Gabriel nu a devenit alpinist peste noapte, așa cum poate părea. În 2014, când l-am cunoscut, deja bătea Pirineii în lung și în lat. Era la început și învăța câte ceva la fiecare ieșire. Am urcat împreună primul 4000miar în Munții Atlas, Maroc, în 2016.
Un visător realist, Gabriel știa mereu să țintească mai sus, dar mereu alegând idealuri ce puteau fi atinse. Iremediabil îndrăgostit de frumusețea naturii, de la firul ierbii și florile de câmp pe care se oprea să le miroasă, până la imensitatea și impasibilitatea rocii și ghețarilor care îl impresionau, era în fiecare zi liberă undeva pe munte. În anii următori a căpătat experiență prin ascensiuni mai tehnice în Alpi: Mont Blanc, Mont Tacul și Mont Maudit, ruta Spaghetti în masivul Monte Rosa, Aiguile du Tour și câteva rute de cățărare.
Primul vârf în Himalaya a fost 6miarul Island Peak, tot împreună urcat.
Cucerit de Himalaya, în 2018 a început un proiect (Viajes a Nepal) prin care organizează expediții și drumeții pentru clienți vorbitori de limba spaniolă. Deși criza COVID l-a impactat puternic, nu a renunțat la visele sale și în 2021 deja relua expedițiile cu o primă tentativă pe Lhotse, zădărnicită de o infectare cu Covid. În toamna lui 2021 revenea în Nepal și reușea ascensiunea primului sau vârf de peste 8000: Manaslu, fără oxygen.
Cum ți-a venit ideea proiectului de 2 vârfuri peste 8000 de metri în 24 de ore?
În 2021, când eram pe drumul spre Lhotse, am întâlnit un francez care făcea asta. Apoi m-am mai gândit la asta, m-am interesat, și am aflat că nici un român nu mai făcuse o astfel de ascensiune.
Desigur, că urmare a unui focus exclusiv pe competiții sportive, alpinismul românesc nu a făcut mari progrese în perioada comunistă. În timp ce francezii, deși au avut primul club alpin după primul club alpin român, au deschis calea spre 8000 miari cu Annapurna în 1950, noi ne întreceam în competiții locale, cultivând un spirit de competitie în loc să cultivăm un spirit de aventură. De abia din anii 90 au început să prindă contur, încet încet, expediții românești în Himalaya. Așadar, nu e de mirare că încă sunt multe premiere de făcut pentru noi acolo, chiar dacă în alpinismul mondial nivelul este mai sus.
Dacă vrei o lista completă a românilor pe optmiari, Dinu Mititeanu are una la zi pe blogul său.
Am urmărit expediția îndeaproape și, de cum a ajuns în tabăra de bază, l-am luat pe Gabriel la întrebări.
Cum s-a simțit? Ce a fost cel mai greu? Cum se vede răsăritul de pe cel mai înalt punct al lumii?
Cu o voce un pic răgușită de la aerul rece și foarte uscat, dar ce nu trăda deloc oboseală, mi-a povestit despre toate câte l-am întrebat.
Cel mai greu a fost să plec din cort. M-am odihnit foarte prost în tabăra 4, la 7900 de metri. Mai mult ghemuit, cu masca de oxygen pe figură, împărțind cortul cu cineva care nu ar fi trebuit să fie acolo, mai mult am picotit decât dormit. E foarte importantă odihna și asta am văzut a două zi când, odihnit, am urcat repede pe Lhotse, reușind să recuperez o oră din cele două extra pe care le dormisem.
Cel mai frumos moment a fost când a răsărit soarele! Răsăriturile și apusurile pe munte sunt momente magice. Noi am început ascensiunea la 10pm și am mers ore ce au părut fără sfârșit prin întuneric. Când în sfârșit începi să vezi contururile munților, și apoi culorile cerului și lumina ce se ridică încet încet asupra lumii, parcă prinzi viață și tu. Uiți de oboseală, de orele lungi, de tot. Și când te gândești că ești printre primii oameni de pe pământ atins de razele soarelui în ziua aia (fiind în aproape cel mai înalt punct de pe Glob, nu poți decât să fii extrem de recunoscător că trăiești acest moment.
Trăiești multe senzațîi în orele alea în care doar urci un perete de gheață ce pare nesfârșit. Mecanic, de pe o coarda pe alta. Ești tu cu ține și aproape că dincolo de tine. Acolo simți cu adevărat ce înseamnă să nu existe limite: între spirit și corp, între tine și natură, între viață și moarte. Căci da, acolo moartea e la fel de prezentă că și senzația acută de a fi viu.
Atunci când am ajuns la cadavrulcare e chiar în “potecă” am simțit moartea mai aproape ca niciodată. Palpabilă. Parcă și mirosea a moarte. Devii foarte conștient că acel cadavru este al cuiva care era la fel de viu că ține. Un om cu vise, cu voință de a urcă pe cel mai înalt vârf al lumii, cu familie și prieteni, care însă nu a mai coborât să îi vadă niciodată. Tu, el, vă desparte poarte doar un dram de ghinion. Te trec fiorii, înghiți în sec și mergi ușor mai departe, cu grijă, să nu deranjezi, să nu provoci moartea. Adaugă greutate mentală ascensiunii și îți schimbă cumva alchimia sufletească întâlnirea asta.
Cum te-ai simțit pe vârf? Acolo, pe adevăratul “acoperiș al lumii” unde puțini au privilegiul de a ajunge? Ce emoții ai trăit?
Știi că se spune că e mai mult despre călătorie decât despre vârf? Cred că se aplică foarte bine expresia în cazul asta. Pe vârf era multă forfota, mulți oameni așteptau să facă fotografia de vârf. Era vânt destul de puternic. Mi-am dat masca de oxygen jos vreo 30 de minute și începusem să amețesc din cauza lipsei oxigenului.
Parcă stăteam la coadă să iau un autograph de la o vedetă, Everestul.
Însă trăirile avute până acolo, timpul petrecut cu mine în cele 10 ore de urcare, pas cu pas, acelea au fost pline de emoții pe care nici nu știu cum le-aș putea cuprinde în cuvinte. Să văd toate vârfurile din jur, alți optmiari ce se dezvăluie unul câte unul la răsărit, să pășesc în pașii celor ce au făcut istorie în munții Himalaya, lăsând în urmă, uneori, chiar și trupul, să pot să trăiesc momentele alea, a fost, cu siguranță, una dintre cele mai intense experiențe din viață mea de până acum.
În plus, pentru mine, atingerea vârfului Everest nu era finalul expediției. Trebuia să îmi păstrez resurse nu doar pentru coborâre ci și pentru a urca pe următorul vârf: Lhotse.
Ideea era să faci ambele vârfuri în 24 de ore. Însă nu ai reușit. Ai atins vârful Lhotse la 25 de ore după ce atinsesei vârful Everest. Ce s-a întâmplat?
Nu m-am trezit când a sunat alarmă!
Cum ziceam că nu m-am odihnit bine înainte de ascensiune ape Everest, am dormit lemn. Pusesem alarmă la 1am. M-am trezit, am oprit-o și adormit la lc, buștean. M-am trezit panicat pe la 3am. M-am echipat în viteză și am început ascensiunea. Fiind odihnit a fost mult mai ușor. Am reușit să recuperez o ora din cele două pierdute dormind. Însă tot nu am reușit să ajung în sub 24 de ore.
Dar ascensiunea a fost minunată! Mult mai frumoasă decât pe Everest. Vremea perfectă, fără vânt. Nu era aglomerație pe vârf, am putut filma. M-am putut cu adevărat bucură de reușită! De fapt, abia aici îmi împlineam proiectul. Everest a fost doar jumătate.
Cum te-a schimbat această experiență? Cum te-ai simțit să reușești?
Cred că o calitate pe care o am este să știu foarte bine de ce sunt capabil. Și asta mi s-a confirmat din nou. Reușind, am simțit că mi-am evaluat corect capacitățile și am luat deciziile bune. M-am simțit bucuros și plin de dorința de împărtăși cu cei dragi și cu toată lumea, bucuria de a fi trăit experiență asta.
Este transformativa prin timpul pe care îl petreci tu cu ține. E precum o meditație, în condiții un pic extreme totuși. Ajungi să ai trăiri unice, pe care nu le poți avea în alt context. Ajungi să te cunoști pe tine, în cele mai profunde moduri. Și mai ales, se estompează mult noțiunea asta de “limite” care ne ține fixați în confort. Chiar simți că nu există limite acolo. Că totul depinde doar de ține și de voință ta.
Ascensiunea vârfurilor Everest și Lhotse în 25 de ore este o premieră pentru alpinismul românesc. Cum ți-ai dori să schimbe reușita asta alpinismul românesc? Ce i-ai spune unui tânăr alpinist?
Există multe controverse în alpinismul românesc și în cel internațional, legat de felul în care se face o ascensiune: cu support Sherpa să fără, folosind sau nu corzi fixe, cu oxygen sau fără. Mai mulți alpiniști de renume au atras atenția asupra faptului că ce e important e să fii onest. Eu am folosit oxigen și Sherpa și altfel nu aș fi reușit. Nu aș fi reușit nici fără echipa care m-a sprijinit. Este un efort de echipa și mi-aș dori să văd asta mai mult în alpinism.
În sine, alpinismul este un sport destul de individual și egocentric. Totuși, marile expediții au reușit pentru că se făceau în echipa. Mi-aș dori să văd mai multă colaborare. În România e multă competiție, multă critică, și puțînă colaborare sau sprijin. E păcat. Putem realiza lucruri mărețe dacă ne unim fotele, dacă punem la cale expediții împreună.
Asta e mesajul pe care îl transmit de câte ori am ocazia.
Iar tinerilor alpinsiti le-aș spune să nu înceteze să viseze și, mai ales, să creadă în visurile lor si să muncească pentru ele, căci orice e posibil când îți dorești. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut, copil fiind, în Nehoiu, alergând în bătătură, că într-o zi voi urcă cel mai înalt vârf al planetei. Ba mai mult, că voi face o premieră în Alpinismul Românesc. Și asta fără resurse materiale excepționale. Nici părinți alpiniști care să mă fi îndrumat pe drumul asta. A fost un drum lung, pe care l-am croit singur, din vis în vis, mereu mai sus. Dacă eu am putut, orice tânăr ce își dorește, poate de asemenea.
Așadar care sunt proiectele tale viitoare? Către ce visuri țintești?
Everest și Lhotse în 24 de ore este doar un capitol dintr-un proiect mai mare: 148 – cele 14 vârfuri de peste 8000 de metri. Îmi doresc să le urc pe toate. Când, cum, rămâne de văzut în funcție de diversele resurse: financiare și de timp.
Până una altă, la toamna mă întorc în Himalaya Nepaleză pentru a urca pe Baruntse (7162m).
EȘTI GATA SĂ PORNEȘTI ÎN AVENTURĂ?IATĂ CE TREBUIE SĂ FACI
1. Arată-ți interesul
2. Te contactăm și stăm de vorbă
3. Îți cumperi zborurile
4. Plătești un avans