Pe Lorena am cunoscut-o într-o iarnă la Chamonix. O știam deja din online unde o urmăream căci îmi plăcea ce făcea : mergea mult pe munte și făcea și ture tehnice – cățărare, cascadă de gheață, schi de tură. Frumoasă, cu par lung, îngrijită și dârza. Râde mult dar e foarte serioasă când vine vorba de munte.
Își ia antrenamentele în serios și nu își calcă pe principii. Preferă expedițiile în stil alpin, în zone cu puțină infrastructură, precum Pamir, însă în 2022 a încercat primul său 8000miar, Manaslu, într-o expediție comercială, în Nepal.
Inițial, Lorena Coroiu își dorea o încercare de ascensiune alpină pe vârful Manaslu (8.163m), însă lipsa partenerilor de expediție și faptul că ruta este extrem de comercială, au zădărnicit acest plan. Nu a folosit însă oxigen, și ăsta e un punct de la care nu a vrut să facă excepție, chiar dacă asta a însemnat să renunțe la vârf.
Am stat de povești cu ea chiar în Kathmandu, când s-a întors din expediție, cu părul încâlcit de o luna de nespălat, și ochii sclipind de pasiune.
Deși a fost prima expediție a Lorenei pe un 8000miar, nu a fost prima sa expediție pe un munte înalt (la peste 5000 de metri).
Pe ce munți înalți ai mai fost ?
“Depinde ce înțelegem prin “munți înalți”. Prima dată am făcut un 6000miar în 2018 (Mera Peak), apoi am fost în Bolivia, în 2019 unde am făcut alți 2 6000miari (Huayna Potosi și Ancohuma). Mi-am dorit să progresez treptat așa că am vrut să încerc un vârf de 7000 de metri .
În Pamir, am reușit să fac o expediție în 2021 pe Khan Tengri (ruta Nordică).
Anul acesta mi-aș fi dorit să încerc din nou un 7000m ca să nu sar etape, însă nu am avut partener(ă). În plus, am avut un accident în aprilie, care mi-a dat toate planurile peste cap. Am decis să încerc să urc cât de sus pot pe vârful Manaslu. »
Ce te atrage la munții înalți?
« Mă atrage faptul că e un mediu necunoscut pentru mine. E un mediu unde de fiecare dată poate fi diferit. Dacă odată te-ai simțit bine la 6000m, nu știi sigur că și data viitoare te vei simți bine. Aclimatizarea e extrem de importantă și trebuie să o adaptăm la fiecare munte în funcție de starea noastră de sănătate. Cred că mă atrage faptul că trebuie să mă adaptez fiecărei situații. »
Spre deosebire de expediția pe Khan Tengri, experiența din Himalaya a fost diferită fiind mai comercială, mai puțin “sălbatică” mai puțin în autonomie. Care dintre ele ți-a plăcut mai mult?
Au fost diferite. Khan Tengri e mult mai greu, din punct de vedere tehnic, și mai periculos. Pe Manaslu nu m-am simțit în pericol decât în momentul în care au fost avalanșe și trebuia să coborâm. Dar pe Manaslu este multă lume, ceea ce poate da o falsă impresie de siguranță. Pe Khan Tengri am fost mai bine antrenată dar a fost și mai solicitant fizic. Am avut un rucsac greu (chiar doi rucsaci am avut pe coborâre) și am fost în autonomie completă (cu excepția utilizării corzilor fixe). Asta însemnând că ne-am montant corturile proprii, ne-am gătit, ne-am topit zăpadă. În schimb pe Manaslu mi-a plăcut mult atmosfera. E dinamic, e internațional, sunt alpiniști de toate naționalitățile.
Ce stil de expediție preferi ?
Astăzi prefer o expediție în autonomie. Probabil mâine voi avea alte nevoi sau voi considera că pierd prea multă energie cu un rucsac greu sau cu instalatul cortului și voi prefera o expediție asistată.
Astăzi prefer o expediție fără oxigen și sper să continui să gândesc la fel și mâine. Prefer să urc un vârf de 7000m fără oxigen decât un 8000m cu oxigen. Este însă posibil să încerc să urc cândva un vârf de peste 8000m cu oxigen, de curiozitate, dacă simt că nu sunt capabilă să ajung până acolo fără oxigen.
Povestește-ne despre această prima experiență pe un 8000miar: cum a fost, ce ți-a plăcut, ce nu ți-a plăcut, ce ai fi făcut diferit? Cum e atmosfera în tabere? Până la ce altitudine ai ajuns și cum a fost (sau nu a fost) summit push-ul?
Per total, a fost o experiență extraordinară, chiar dacă nu am avut șansa să fac summit pushul. Am fost puțin dezamăgită pentru că înțelesem că pe Manaslu vremea e mai bună decât pe Khan Tengri însă anul acesta a fost oribilă. Nici prognozele nu au fost deloc corecte. Anunțau vreme bună și ningea. Anunțau vânt puternic și de fapt era calm.
Ce mi-a plăcut însă mult a fost ambianța grupului. Am întâlnit mulți oameni faini, fiecare cu o altă poveste, o altă experiență, o altă cultură, și asta m-a instruit. Ce nu mi-a plăcut a fost vremea – care însă nu poate fi controlată – și faptul că eram prea mulți. Trebuia cântărit care e cel mai bun moment în care să încep urcarea, astfel încât să nu stau la « coadă ». În plus, faptul că poți lua elicopterul la/de la 6500m sau că vezi oameni cu mască de oxigen la 6200m te pune pe gânduri.
Multe persoane nici nu știu să își pună colțarii sau un ham. Și totuși ajung pe vârf. Nu știu dacă putem vorbi de alpinism din punctul meu de vedere. Cred că nici nu mai știu care e definiția alpinismului în zilele noastre.
Ce aș fi făcut diferit ? Nu cred că aș fi făcut nimic diferit. Aș putea spune că aș fi plecat cu oameni pe care îi cunosc mai bine, dar când analizez constat că în final totul s-a aranjat perfect. Am avut multe de câștigat, multe momente pe care nu le-aș fi trăit dacă aș fi fost într-un grup mare. Cred că așa a fost să fie și a fost o experiență diferită de la care am de învățat.
Atmosfera în tabere a fost genială. Asta pentru că știm să folosim puținul pe care îl avem. În tabăra de bază am făcut deseori petreceri, ne-am încântat cu dansuri tradiționale din Iran, am jucat « măgarul între oi » cu sherpasii, sau doar am ascultat Bon Jovi la soare admirând munții. În taberele superioare am profitat de timpul liber ca să merg să socializez . Am făcut chiar o mică petrecere la 6700 de metri. Eram 5 persoane într-un cort, 5 persoane de naționalitate diferită (Macedonia, România, Argentina, Turcia și Taiwan). Fiecare a oferit ceva : un biscuite, o experiență sau doar un zâmbet.
Am ajuns până la 6700m, deci până în tabăra 3. De fiecare dată când am vrut să urc mai sus era un risc de avalanșe prea mare.
Mi-aș fi dorit să urc la 7000m,și sunt sigură că m-aș fi simțit bine, dar am preferat să nu risc. Nu am putut să fac summit pushul căci după ziua cu ninsoare ne-au recomandat să coborâm, ei anunțând că expedițiile sunt încheiate. A fost greu să accept că nu am șansa să urc, dar îmi asum decizia 100%.
Am avut multe de analizat: între traffic jam, vânt, risc de degerături și risc de avalanșe și, cu modesta mea experiență, decisesem să fac summit pushul pe 3 octombrie. Faptul că peste 100 de oameni voiau să facă vârful pe 3 octombrie îmi confirmă că era un plan bun. În schimb muntele a decis altceva și e ok așa.
Cum te antrenezi pentru o astfel de expediție?
Mă antrenez destul de mult singură. De exemplu, pentru Khan Tengri am alergat mult. În schimb, pentru Manaslu, a trebuit să-mi schimb antrenamentul pentru că am avut o luxație de rotulă în aprilie. În general fac drumeții cu multă diferență de nivel pozitivă: 3000-4000m. Distanța nu este așa importantă, dar pentru a face 4000m diferență de nivel pozitivă, ajungi la peste 30km pe zi. Încerc să fac zile lungi că să rezist la oboseală. Alte tipuri de antrenament pe care le practic sunt: kilometrul vertical (1000 de metri diferență de nivel pozitivă) cât de repede pot, sau alerg (urc repede) pe trepte, sau urc cu bicicleta pe dealuri. Pentru Khan Tengri m-am antrenat și să rezist la condiții meteo dure gen: instalarea cortului iarna când bate un vânt de peste 50km/h sau să ies iarna cu schiurile de tură când e mult vânt și vreme proastă că să-mi antrenez mentalul.
Cum e să fii #femeiepemunte ? Au fost și câteva alpiniste foarte puternice pe Manaslu anul ăsta, dar bănuiesc că majoritatea participanților au fost bărbați. Simți vre-un fel de discriminare? Ți-ai dori să vezi mai multe #femeipemunte ?
Pe Manaslu tocmai că am descoperit că e foarte la modă astăzi să faci mulți opmiari într-un an ca femeie. E o cursă continuă. Nu am simțit nici o prezența masculină foarte puternică, adică nu am întâlnit niciun bărbat concentrat de recorduri. Deci nu am simțit nici o discriminare, din contră, prezența femeilor e din ce în ce mai activă. Mi-aș dori să văd mai multe femei, dar precum Fish Tri sau alpinista peruviană Flor, care își cară totul singure, care nu urcă cu oxigen și care se pot compara cu un Sherpa. Când le vezi la 1m50 ai impresia că glumesc dar în final faptele vorbesc și au demonstrat multe.
Crezi că e mai greu/ușor pentru ofemeie sau la fel?
Cred că suntem dezavantajate din punct de vedere al portajului pentru că nu putem căra ca un bărbat. În rest cred că suntem la fel de capabile. Poate cu gestionarea emoțiilor e puțin mai greu ca femeie (ne panicăm mai ușor), dar cred că orice se antrenează : corpul, mentalul și sufletul.
Ce proiecte de expediții viitoare ai?
Nu am proiecte momentan. Nu știu, mă voi adapta în funcție de oportunități. Încerc să fiu mereu antrenată pentru a fi pregătită pentru orice, dar și pentru că am nevoie de sport, în schimb nu am proiecte clare, nu am niciun vârf de vis pe care vreau neapărat să-l urc. Am multe vise și multe idei, dar asta e și problema, când avem prea multe dorințe e greu să găsim timp pentru toate sau să fim buni peste tot. Dar cu siguranță mă voi întoarce să văd cum e la peste 7000m.
Citește și alte interviuri cu alpiniști români: Horia Colibășanu; Gabriel Băicuș și alte articole despre Himalaya pe blog.
EȘTI GATA SĂ PORNEȘTI ÎN AVENTURĂ?IATĂ CE TREBUIE SĂ FACI
1. Arată-ți interesul
2. Te contactăm și stăm de vorbă
3. Îți cumperi zborurile
4. Plătești un avans