Încă o premieră alpină în palmaresul unui alpinist care nu mai are nevoie de prezentare: Horia Colibășanu – este primul român pe Kangchenjunga (8586m), Himalaya.
Horia Colibășanu este românul care a atins, fară oxigen și cu suport Sherpa minim (doar logistica din tabăra de bază), cele mai multe dintre vârfurile de peste 8000 de metri ale planetei. Dintre alpiniștii români care fac expediții în Himalaya, el este cel mai aproape de stilul pur alpin. Este alpinistul roman cu cele mai multe peformante în alpinismul de altitudine, care a adăugat anul acesta o nouă premieră alpină în palmaresul sau fiind primul roman pe Kangchenjunga (8586 de metri). Este în continuare singurul român pe K2.
Cum e să fii adesea “primul român” pe un optmiar?
Horia afirmă cu modestie că “nu e mare lucru” căci competiția nu e foarte mare.
De fapt, alpinismul românesc este, poate, un pic în urmă la nivel de performanțe pe munții înalți, în comparație cu ce se întâmplă pe plan internațional.
“Pe multe din vârfurile pe care am fost, nu a mai fost nici un alt român înainte. Mi-aș dori să fie o comunitate mai mare de români care fac expediții pe vârfuri la mare altitudine și să îmi pot găsi mai ușor parteneri români de expediție”. Vestea bună este că alpinismul romanesc a început să scoată capul în lume și să țintească expediții de anvergură. Noi alpiniști se aventurează în Himalaya deși într-un stil diferit (cu oxigen si Sherpa). Alpinismul de altitudine s-a schimbat mult în special în ultimii ani. Anul 2022 a adus cele mai multe “premiere”, favorizate și de o fereastră extinsă de vreme bună și condiții favorabile, dar și de infrastructura și suportul companiilor comerciale locale care s-au dezvoltat exponențial în ultimii ani.
Atunci când ai început tu să faci expediții și premiere, lumea alpinismului de altitudine era altfel. În ultimii ani vedem din ce în ce mai multe ‘premiere’ de toate felurile, multe punând accentul pe viteză si pe numărul de vârfuri atinse într-un timp record. Cum vezi tu schimbarea? Tu ce ai schimbat la expedițiile tale?
“Până acum vreo 5 ani, nu se schimbase foarte mult în stilul de alpinism de altitudine, fată de acum 20 de ani când am început eu. În ultimii 4-5 ani însă, poate odată cu Nims Dai, a apărut un “boom” al alpiniștilor comerciali. Sunt alpiniști care bifează mai multe vârfuri în același sezon, schimbă taberele de bază cu elicopterul, folosesc support Sherpa complet și oxygen încă de la 7000 de metri. Au anduranță, sunt eficienți, însă urcă într-un stil care este foarte puțin alpin. Unii dintre ei, când ajung în tabăra de bază, nici nu știu încotro e vârful. Ei pierd din tot ceea ce înseamnă o expediție independentă. Sunt axați pe a “bifa” vârfurile. Este un stil cu care eu nu rezonez. Deși presiunea externă poate fi mare, eu nu am schimbat stilul expedițiilor mele. Da, avem un echipament mai bun, în special mai ușor, ceea ce ne ajută, dar încercăm să folosim cât mai puțin elicoptere, logistica existentă, ajutorul Sherpa. Ba chiar, am fost surprinși să vedem că ne-au fost folosite corturile în turele de “rotație” desi nu era echipament de expediție comercială, ci al nostru, personal. Expedițiile comerciale folosesc corturile existente pentru turele de rotație pentru aclimatizare. Așa nu mai trebuie fiecare să care și să instaleze corturi și echipament. Un fel de “fast alpinism”.
Horia a mai încercat o dată să urce pe Kangenchunga în 2012 însă atunci nu a reușit.
Cum a fost expediția de anul ăsta față de cea din 2012? De ce crezi că ai reușit acum și nu atunci?
“Pentru mine, diferența a făcut-o echipamentul: am avut un costum de puf foarte bun și nu mi-a mai fost frig. Atunci când mergi fără oxigen simți frigul mult mai puternic decât cineva care urcă cu oxigen. În plus, ruta s-a modificat. Ghețarul a avut mai puține seracuri și a fost, per total, mai ușor. Muntele a fost “animat”: a fost multă lume, corzile fixe au fost montate până sus (chiar dacă și noi am contribuit la urcarea corzilor până în tabăra III), au fost mulți șerpași și ruta bine echipată și vremea a fost foarte stabilă sezonul ăsta în Himalaya, ca niciodată. Sunt lucruri mici dar care fac diferența între reușita sau nereușita unei expediții.”
Dă-ne câteva detalii “tehnice” ale expediției: cât a durat, cum a fost aclimatizarea, cum a fost ziua vârfului?
“Am fost o echipă mică, de 3 oameni, dar bine închegată și rodată: eu, Marius Gane și Peter Hamor. Cu ei am făcut și alte expediții, printre care ultimele tentative pe Dhaulaghiri. Expediția asta a fost printre cele mai scurte. A durat puțin sub o lună. Ne-am aclimatizat repede și fereastra de vreme bună a venit devreme.
Ca să ne aclimatizăm am dormit nu doar o noapte ci 2 nopți la peste 7000 de metri. Astfel am putut să pornim către vârf pe 7 mai, nu spre jumătatea lui Mai, ca în alte expediții. Ziua de vârf a început tărziu (la 11PM) cu două ore mai târziu decât cei care folosesc oxigen. Asta pentru că, atunci când nu folosești oxigen, suferi de frig mult mai mult și e bine să nu ajungi prea devreme la peste 8000 de metri. A fost însă o urcare foarte lungă, mai lungă decât altele: 14 ore până pe vârf. Kangchenjunga este al 3lea vârf ca altitudine de pe Pământ (8.586m) ceea ce îl face destul de dificil. Cu cele 7 ore petrecute pe coborâre a fost o rută de 21 de ore.”
În astfel de expediții, inevitabil există momente dificile. Trebuie să ai tărie de character și o strategie, în general, pentru a le depăși. Care au fost pentru tine cele mai dificile momente și cum ai mers mai departe?
„Când urcam spre vârf, mergeam deja de cam 12 ore și nu întâlnisem încă pe nimeni care să coboare de pe vârf, ceea ce mi se părea ciudat, căci însemna că vârful e încă foarte departe. Când am văzut primul Sherpa coborând și l-am întrebat cât mai e până pe vârf, mi-a dat o estimare de 7 ore. A fost foarte descurajant căci atâtea ore la altitudine de peste 8000 de metri înseamnă mult timp. Și nu aș mai fi avut nici suficiente resurse, de mâncare și energie, să continui așa multe ore. Am decis totuși să mai cer o părere. Celelalte persoane pe are le-am întâlnit mi-au dat cifre mai incurajatoare: între 2 și 4 ore. Tot în ziua vârfului am avut un alt moment dificil când nu i-am mai văzut pe coechipierii mei. Am pornit împreună către vârf însă eu, având un ritm mai bun, am luat o oarecare distanță. Când însă nu i-am mai văzut în spate și nu am mai văzut nici alți alpiniști în față, am crezut că poate am greșit ruta și era cât pe ce să mă întorc. Însă, mai avansând puțin, am văzut alti alpiniști mai sus și m-am convins că nu greșisem ruta. În astfel de momente e important să te bazezi pe experiență pentru a lua deciziile bune și a merge mai departe. Să rămâi lucid, să observi, să întrebi. E important să nu lași emoțiile să te copleșească.”
Imediat după expediție ai spus că a fost cea mai grea de până acum. Deși ai urcat și pe K2 și pe Everest. De ce ți s-a părut ruta asta cea mai dificilă?
“Efortul încă viu în memorie a făcut-o să se simtă că și cum ar fi cea mai dificilă. Noi, alpiniștii, avem o capacitate incredibilă de uitare. Altfel probabil nu am reveni sezon de sezon să ne “chinuim” în expediții pe munți înalți. Am merge și noi la plajă, că oamenii normali. Poate că a fost mai dificilă expediția pe K2 însă a fost 2004 și nu mai resimt la fel de viu efortul fizic. Efortul, altitudinea și frigul sunt cele care fac o rută să fie dificilă. De Everest îmi amintesc că a fost cea mai grea coborâre, iar de Dhaulaghiri că fiind periculoasă. Cred că fiecare expediție are dificultățile ei. Important este să le depășim și să ducem la capăt expediția și să revenim întregi acasă. Restul se transformă în amintiri și experiențe ce ne formează.”
De ce ai ales să faci toți 8000miarii? Ce te motivează să continui proiectul acesta ce durează de ani buni deja?
„Pentru mine la peste 8000 de metri este provocarea. Nu îmi plac lucrurile ușoare, proiectele realizabile. Sunt un visător, îmi place să visez la ceva ce poate îmi vă lua toată viață să termin, dacă voi reuși să termin. În plus, îmi place să duc lucrurile la bun sfârșit. Dacă am început ceva, să nu îl las în coadă de pește. Un proiect precum 7 Summits nu mă interesează. Nu vreau să bifez vârfuri, ci să-mi testez limitele, să văd dacă le pot depăși. Sunt un alpinist de altitudine. Mă pricep la asta și îmi place.”
Și o faci excepțional de ani de zile. Ești cel mai bun alpinist de altitudine din România. Ce sfaturi i-ai da unui tânăr alpinist care ar vrea să ‘iți calce pe urme’? Cineva care își dorește să facă alpinism de altitudine?
“Nu stiu dacă e o idee bună să dau sfaturi ca un om înțelept și bătrân. Prefer să răspund la întrebări punctuale și sunt mereu deschis să răspund. Dacă ar fi însă să dau un sfat ar fi: cel mai important lucru este antrenamentul bun. Dacă iți dorești expediții reușite, nu doar niste tentative mai mult sau mai puțin eșuate, e important un antrenament temeinic. Și asta durează ani să se sedimenteze și să dea roade. Celelalte lucruri: echipament, resurse, sponsori se realizază mai ușor decât antrenamentul. Și partea bună e că antrenamentul depinde doar de tine.”
După astfel de discuții cu alpiniști pe care îi admir, simt cum îmi crește motivația și parcă m-aș reapuca și eu de antrenamente. Ce învăț eu de la astfel de oameni este că perseverența și un dram de nebunie te vor duce pe cele mai înalte culmi și că iți poți transforma visurile în realitate.
Dacă vreți să aflați mai multe despre expedițiile lui Horia Colibasanu urmăriți-l pe Facebook. Puteți vedea și videoul de pe vârf aici.
Citeste si interviul cu Gabriel Baicus: Everest si Lhotse in 25 de ore
EȘTI GATA SĂ PORNEȘTI ÎN AVENTURĂ?IATĂ CE TREBUIE SĂ FACI
1. Arată-ți interesul
2. Te contactăm și stăm de vorbă
3. Îți cumperi zborurile
4. Plătești un avans