Într-o lume în care se pune accentul pe “a fi tu însuți” între 8 miliarde de oameni, devine foarte dificilă unicitatea. Și, de fapt, chiar te întrebi dacă nu cumva multe “modele” umane se repetă.

E foarte greu să ieși în evidență din marea de oameni, și “primul” poate fi doar unul. De aici și toată această goană după o faimă efemeră.

Trăind între Chamonix – unde majoritatea dintre cei mai mari atleți și alpiniști ai lumii își au “tabăra de bază” și Himalaya nepaleză (unde aceeași cei mai buni alpiniști se înfruntă pentru reușite care mai de care mai extravagante) mă simt mică și nesemnificativă. Și sunt.

Iar asta m-a făcut să reflectez un pic mai mult la ce înseamnă alpinismul azi.

Ce înseamnă, la nivel mondial un alpinist bun și, mai ales, ce înseamnă la nivel individual o reușită alpină și de ce e important să nu le confundăm.

Unii dintre noi nu vom ajunge niciodată la nivelul unui Ueli Steck, Ed Viesturs sau Mesner. Dar oare trebuie?

Revenind la acea “unicitate” și la drumul pe care fiecare dintre noi îl are de parcurs în lumea asta, ne dăm seama că, de fapt, nici nu trebuie să fim. Și nu e important să fim “primii” pe x vârf sau cei mai rapizi. E important însă, cum ajungi acolo. În goana asta, am pierdut din vedere drumul și ne-am concentrat pe destinație. Dar scopul nu scuză mijloacele.

Să urci toți cei 14 opt miari în 6 luni, cu ajutorul elicopterelor și oxigenului și corzilor fixe, nu e același parcurs cu a-i urca rând pe rând, fără oxigen, în stil alpin, montand corzi și mergând pe jos până la tabăra de bază.

Desigur, aceste „ajutoare” există și în Alpi, sub forma telecabinelor care te urcă până la peste 3000 de metri, de unde nu îți mai rămâne decât un pic până pe vârful unuia dintre cei 82 de 4000miari ai Alpilor. Însă în Alpi nu îți dă nimeni un premiu că ai urcat pe Mont Blanc sau pe un vârfuleț mai tehnic gen Matterhorn.

Dacă nu ești ghid sau alpinist profesionist, o reușită pe un 4000miar este, desigur, o performanță proprie notabilă. O experiență poate transformațională. Un parcurs individual cu siguranță excepțional, care te-a dus de la biroul tău din Băneasa până pe vârful Mont Blancului. Însă rămâne o victorie pur persoanală, care, desigur, poate inspira alte persoane cu un parcurs și nivel similare, însă rămâne ceva total nesemnificativ la nivel de alpinism de performanță mondial.

La fel și cu vârful Everest urcat cu oxigen. Desigur, vorbim de un 8000miar.. și nu oricare: cel mai înalt din lume. Sau cel puțin așa se crede până acum. Căci, după cum se vede, nu se știe niciodată. Trebuie să ai o anduranță extraordinară și, mai ales, un mental puternic și un echipament foarte bun. Însă, având toate aceste unelte, este mai ușor decât un vârf mai mic, însă urcat în stil alpin, prin mijloace proprii.

Și apoi mai este un aspect: cel financiar. Întotdeauna, munții înalți au fost costisitori. Primele ascensiuni au fost finanțate de statele ce își doreau să fie “primele” ce înfig steagul pe unul dintre aceste vârfuri emblematice. Echipamentul, timpul și logistica costă enorm.

Iar țări precum Nepalul și Pakistanul, care au avut “norocul” să aibă pe teritoriul lor aceste “cele mai înalte vârfuri” au învățat să le exploateze, întocmai cum exploatează rușii petrolul. Sunt de blamat? Nu mai mult decât am blama alte state care își folosesc resursele pentru a-și susține economia.

În Nepal, turismul a permis dezvoltarea infrastructurii, accesul populației la educație mai bună, locuri de muncă și oportunități pentru cei ce au știut și au avut access să le valorifice.

Nu e de mirare că ei sunt cei care fac lobby pentru cele 6 vârfuri de peste 8000 de metri. Înseamnă încă o resursă prețioasă de exploatat, pe care cu siguranță se vor arunca acei alpiniști sau acele persoane care își vor permite.

Vor fi aceste vârfuri recunoscute că fiind peste 8000 de metri? Și dacă da, câți credeți că se vor grăbi să le bifeze? Iar de nu, oare va încerca cineva să le urce? Sau dacă nu există gloria atașată unui vârf recunoscut ca fiind de peste 8000 de metri, nu merită osteneala “alpiniștilor”?

Voi ce părere aveți despre aceste vârfuri? Dar despre alpinismul de ieri și de azi? Ce alpiniști va inspiră? Și de ce?

Dacă vreți să citiți despre cele mai recente expediții românești în Himalaya, citiți interviurile cu Horia Colibasanu, Gabriel Baicus, Lorena Coroiu sau Anca Racatean și Mitza Matei. Fiecare dintre ei a avut realizări personale în Himalaya în 2022.

Dacă îți dorești o experiență deosebită în Himalaya, scrie-mi!